Bucăți presate de pâine erau folosite pentru a șterge urmele de grafit înainte de inventarea radierelor.
În zilele noastre, majoritatea radierelor sunt realizate din cauciuc vulcanizat, care are la bază latex. Primele radiere, comercializate începând cu anul 1770 de către un inginer britanic pe nume Edward Nairne, erau fabricate din cauciuc netratat. Însă, înaintea acestui moment istoric, artiștii foloseau miezul moale al pâinii pentru a șterge urmele lăsate de plumb, grafit, cretă și creion. Această practică se datorează faptului că, la momentul respectiv, nu exista nicio substanță mai eficientă pentru îndepărtarea creionului până când cauciucul a devenit disponibil în Lumea Veche, cauciucul fiind cunoscut exclusiv în America Centrală și de Sud, cu mult înainte ca europenii să vină în Lumea Nouă.
Folosirea pâinii ca radieră se bazează pe mai multe avantaje ale acesteia. În primul rând, pâinea era accesibilă ca preț (mai puțin pentru artiștii cu venituri foarte modeste). Iar în privința eficienței pâinii ca radieră, problema se reduce la principiile de fizică care se aplică: radiera trebuie să fie compusă din molecule care sunt mai lipicioase decât moleculele suprafeței de desen, astfel încât materialul utilizat pentru desenare este îndepărtat de pe respectiva suprafață și aderă la radieră. Astfel, pâinea, fără coajă, umezită și modelată într-o bilă, s-a afirmat drept un instrument eficace de ștergere. Totuși, cu toate că pâinea avea avantajele de a fi ieftină și ușor accesibilă, artiștii s-au confruntat și cu un dezavantaj notabil, anume că pâinea era susceptibilă la mucegai și putrezire, deci nu putea fi utilizată pentru un timp îndelungat.